A fost odată demult de tot întuneric şi o forţă divină a spus "să fie lumină!"
Apoi un fir de lumină a traversat întunericul şi făcându-se mai mare, mai mare şi mai intens, tot mai intens, s-a luminat neantul cel pustiu şi negru. A răsărit, mare şi frumos, dar pentru că era singur, s-a întristat şi s-a întunecat.
Şi atunci, forţa divină a luat în mâinile sale lut şi amestecând cu un vârf de lumină, a făcut.o steluţă galbenă, vioaie şi sprintenă ca un copilaş. Cu veselia ei umplea cerul de voie bună, dar şi ea după un timp s-a simţit singură şi a început să se întristeze.
Din tristeţea cea profundă două lacrimi au picurat, una Roşie de focul dorului şi una Albastră ca ploaia melancoliei.
Roşu a devenit puterea zilei şi flacăra de pe timpul nopţii. Din Albastru s-a făcut apa pură şi seninul.
Roşu spunea către Albastru "tu îmi vei fi hotar", iar Albastru catre Roşu spunea "tu îmi vei fi miezul".
Forţa Divină a zis "prin voi va străbate mereu lumina cea dintâi şi voioşia lui Galben".
La aceste cuvinte, prin îmbinarea lor, zeci, sute şi mii de culori s-au născut. Toate luminoase şi strălucitoare.
Acum, în loc de pustietate era cerul albastru, flacăra roşie şi steaua galbenă.
Dar, undeva în adâncuri întunericul mocnea de furie.
Nu se putea ca el care odinioara stăpânea tot să fie răpus de nişte raze de lumină.
Şi-a ales cele mai întunecate culori ca să poată lupta cu lumina şi să o umbrească.
Oare va reuşi întunericul să domnească din nou?
Sau lumina va stăpâni lumea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu