Toamnă, Doamne, cât ești de bună!

Când te-apropii de ogorul meu
Începi ca prin pomii aurii și arămii
Prin pământul roditor și brun 
Să dai răsplată oamenilor gospodari.

Ei cinstesc sosirea ta într-atât, încât,
Anului bisericesc nou capăt au făcut
Și așa e datina de multă vreme, căci, 
Sfânta Maria din pruncie te cheamă.

Dar vara, când ai văzut Adormirea Sa înfiorătoare
Ai zorit pasul tău, iar sosirea-ți este cutremurătoare:
Din araci cu frunze late cresc boabe mici, verzi și uscate,
Apoi se prefac toate în boabe mari și dulci de struguri.

Pentru ca omul, mustind din el băutura cea divină 
Și sorbind cu un dumicat din Potir, vinul,
Tainic astfel, să se lepede de orice vină
Și să se lecuiască de boli și de păcate.

Dar, iată, Doamne, că toamna bună și dorită,
Nu-i vrednic de dânțuit niciun moment, amurgul.
Căci Sânt'Ion Botezătorul, Înaintemergătorul,
Și-a aflat cruntul sfârșit când prin sabie aspru a fost pierit. 

Devii apoi din ce în ce mai nemiloasă, dură, 
Cu vânt și furtună, scuturi orice amărâtă făptură.
Totuși nu ești decât o punte de ploaie mai deasă,
Către iarna cea geroasă și mult mai friguroasă.

Autor: Maria Ștefanian